Ceea ce mi-a retinut atentia in interpretarile date in marginea cartii Metafizica noastra de toate zilele este riscul cititorului de a ramane la dimensiunea abstracta a ideilor, in jocul lor teoretic, cand Stefan Afloroaei se situeaza in fapt singur si cu destule sugestii, formulate fie clar, categoric, fie obscur, diafan, unei credinte profunde si definitive in (inca) posibilitatea unui exercitiu metafizic in timpul istoric prezent. Exista mai putina ingaduinta insa pentru o altfel de lectura, una dublata de o talmacire care trece de demersul conceptual temeinic si reface o confesiune de fond (de credinta) a filosofului, identificabila cu experienta metafizica incercata, pe care si-a asumat-o ca destin si pe care a cultivat-o cu devotiunea omului care recunoaste ca o realitate anumita importa in cel mai inalt grad pentru sine si stie ca aceasta diferenta trebuie protejata pana la sacrificiu.

Nu o analiza psihologica a cartii si omului care a scris-o ma preocupa (ea nu-si are rostul aici; in plus, cunosc scepticismul autorului in cauza cand vine vorba de o astfel de abordare), nici dorinta exclusiva de a „traduce“ gandirea de fata in confesiune. Vreau doar sa sugerez o alternativa de interpretare, care, cu toata convingerea spun, mi se pare mai potrivita pentru textul in discutie. Miza autorului, aceea de a relua in maniera personala intrebarile dintotdeauna ale metafizicii, este urmata indeaproape de experimentul metafizic verificat (si pe care continua poate sa il verifice). Indreptatit, ma intreb daca nu cumva actele traite l-au impulsionat cu mai multa forta sa duca la bun capat textul. Sau, cine stie?, daca metafizica personala nu a luat un contur definit chiar cand exemplele de metafizica din realitatea concreta i-au scandalizat indeajuns mintea si i-au cerut necesar eliberarea prin formulare. In alte cuvinte, Stefan Afloroaei nu ajunge in fata cititorului doar ca spirit metafizic matur, ci si ca martor al prezentei sensibilitatii metafizice in lume, prin amintirea repetata a fenomenului metafizic din care s-a „infruptat“. Intre ideile expuse sunt destule locuri unde apar inserate timid, cu o oarecare precautie, mai mult sugerate decat afirmate categoric, propriile-i trairi, joc ce face din carte o tesatura singulara, cu totul aparte.

Inclin sa cred ca, prins in lectura, usor se poate observa ca Stefan Afloroaei e o minte mult exersata in gandirea speculativa, ca detine un stil inconfundabil si acum si o metafizica a lui. Cei care au luat ca dat, ca existenta, care au preluat, in alt sens, „piatra de mormant“ asezata deasupra metafizicii de filosofii din secolele trecute, pot insa suspecta discursul teoretic al filosofului (riscurile la care se expune sunt anuntate de el insusi in „Cuvantul inainte“), pot vedea in intrebarile lui – vechile intrebari ale filosofiei, mereu reluate – o atitudine „in raspar“, atemporala, desueta, dubioasa etc. Nu e condamnabila opacitatea la sensibilitatea metafizica, aflam lesne astazi destule argumente care justifica inchiderea omului in altfel de atitudini si care diminueaza deopotriva grija pentru semnele de viata pe care metafizica le anunta in trairea obisnuita. Nu e nici obligatoriu pentru fiecare dintre noi sa fie sensibil la experientele de acest gen, e ca si cum am pretinde ca toti sa avem sensibilitate estetica sau ca toti sa ne inspaimantam in fata unui fenomen religios. Daca un spirit isi formuleaza totusi cu intreaga pasiune si credinta afinitatea adanca pentru oricare dintre cele numite (sau pentru altele), atunci nici nu putem discuta despre vreo moarte definitiva.

Reluarea intrebarilor metafizicii nu reda un parcurs pur conceptual – necesar totusi pentru oricine isi exerseaza gandirea in filosofie –, ci genereaza din insasi viata celui atent la experientele incercate. Cel ce-si adreseaza intrebarile o face in maniera singulara, acestea se impun, il privesc, asadar, „in chip nemijlocit si decisiv“. Numai intr-o prima instanta astfel de teme ne ocolesc existenta, caci intrebari precum ce inseamna a gandi, ce anume numim speculativ, ce atitudini ale noastre pot fi luate ca atare sau cum se distinge fenomenul speculativ intre alte tipuri de fenomene ne solicita in momentele decisive ale trairii raspunsuri.

Conteaza cu deosebire, aminteste in repetate randuri autorul, experienta metafizica pe care omul mai este astazi capabil sa o faca. Teoria trece in plan secund, dupa luptele nesfarsite care au vizat metafizica de scoala, intelesul ei scolastic, prioritara devine acum sensibilitatea de acest gen, care se distinge intre altele, primeaza lumea credintelor, presupozitiilor, ideilor si reprezentarilor cuiva, pusa in discutie si infruntata cu fiecare situatie mai aparte a vietii. (Tin sa amintesc aici si felul in care Stefan Afloroaei reuseste sa „extraga“ metafizica fireasca din metafizica de scoala pentru un sir de autori care au marcat gandirea speculativa. E ca si cum si-a propus sa observe daca autorii vechi mai respira inca, daca filosofia lor mai spune ceva omului actual, daca mai poate fi perceput ceva viu in spiritele „ingropate“ cu metafizica insasi.) Intrebarile importante sunt in consecinta acelea pe care sufletul le formuleaza pentru el insusi in singuratate, prin intermediul carora el intra in dialog cu sine insusi.

Experienta metafizica, adauga Stefan Afloroaei, are o viata distincta a ei, care exista independent, e decisiva in ea insasi. Se explica astfel tendinta unora de a mai insista pe calea ei, de a fi preocupati de cum o mai duce, daca mai respira sau a murit pentru totdeauna. Metafizica exista in viata fiecaruia dintre noi, ea este intotdeauna „la lucru“, deja presupusa cu orice act de gandire si de vointa, chiar daca cei mai multi nu o iau in seama sau nu o recunosc. A constientiza o astfel de prezenta intervine cumva ca un gest secund, insa esential, ca un ecou indepartat, dar insistent, ca o intalnire fatala a sufletului cu sine insusi de fiecare data cand crede ca a ratacit drumul destinal. Metafizica reprezinta o dimensiune constitutiva naturii umane, conteaza doar modul unic in care raspundem acestui exercitiu. Existenta e in fapt un sir de credinte care se suprapun cu trecerea anilor, se secondeaza unele pe altele, se ascund, devin precare, fara vlaga etc. Exista insa si convingeri care dureaza si sunt mereu de prima instanta pentru cineva. In fond, trebuie spus ca orice experienta demna de luat in seama contine in sine o metafizica, cu fiecare situatie de limita ea isi face resimtita prezenta. Poate fi judecat ca fiind prea slab acest inteles, prea liber de asemenea, dar putem considera oare relaxata credinta fundamentala a unui om? Sau ideile si reprezentarile care-l orienteaza si dupa care isi duce zilele? Indiferent cat de obscure, de deficitare sau de agonice ne apar cateodata, convingerile nu pot fi eliminate, ba dimpotriva, sunt cat se poate de concrete, tin de orizontul nostru firesc.

Gandirea speculativa singura a ramas deschisa la intelegerea neconditionatului si la ce se intampla cu el in lume. Dorinta ei este de a pricepe in continuare cum anume este cu putinta lumea ideilor care spun ceva vietii ca atare, care afecteaza sufletul uman, care dau adesea masura si greutatea lucrurilor, care sunt ele insele intamplari reale si in ce mod ele pot afla o justificare sau retin clara in mintea noastra convingerea ca existenta umana e fundamentata pe un joc permanent de refacere a fondului nostru de credinte si reprezentari. Speculatorul singur vegheaza, din postul lui de observatie, extrem de grijuliu, viata proprie, cu sansele si esecurile pe care le aduce cu sine, si deopotriva existenta celorlalti, cu care ajunge sufletul lui sa poarte un dialog. Doar privirea speculativa tulbura zilele cu o dorinta nesatisfacuta empiric ori logic, legata de sine si de ceea ce-i este strain.

Caci daca putem exprima si descrie o experienta ca fiind „de gandire“ in maniera logica sau psihologica, filosoful atrage atentia asupra unei anume inadecvari (nu insuficiente) a acestor intelesuri in raport cu gandirea in conditia ei reala, cu temeiul ei, asadar, si cu temeiul a orice, in ultima instanta, care intra inevitabil in analiza metafizicii. Numai dorinta de aceasta natura poate asimila dedublarea gandirii. Ea singura percepe cum fenomenul paradoxului se situeaza deopotriva in launtrul celor sensibile si in marginea lor, asemenea unui lucru insotit de imaginea sa. Cumva dincoace de orice categorie se situeaza ceea ce e cu adevarat relevant pentru viata noastra, in spatiul mai vast si mai liber al locurilor categoriale isi face aparitia metafizica tacita a unui om, dincolo de idei si concepte trebuie cautat intelesul experientei pe care o face, astfel se percepe sufletul in chip sensibil pe sine.

Gandirea care ajunge in fata a doua drumuri distincte, pe care nu le poate totusi separa, gandirea prinsa in forta neobisnuita a unui paradox, se gandeste pe sine – asadar, se afecteaza pe sine, este apta acum sa-si modifice intentionalitatea, sa se orienteze poate radical altfel. E asemenea trupului, dupa analogia autorului, care se simte in timp ce simte. Astfel, cum sa ocolesti intrebarile dificile cand ele singure au vigoarea necesara sa puna gandirea la incercare in ceea ce are ea propriu? In alte cuvinte, distanta dintre ea si drumul concret al vietii noastre declanseaza nevoia exprimarii unor intrebari. Cand omul resimte inadecvarea sa, in orice inteles, gandirea intra in dialog cu sufletul propriu si cu ceea ce-i este strain. (E inevitabila aceasta cale, practic nu poti fi atent la tine fara a fi atent totodata la ceea ce-ti este strain, fie si numai daca avem in vedere propria strainatate, diferentele si ratacirile pe care le resimtim.) Gandirea speculativa realizeaza o miscare neobisnuita, anume de a cauta cum un lucru in sine se da ca in afara de sine – cu alte cuvinte, ea depaseste separatia dintre ceva exista in sine si ceva exista in afara de sine.

Ne abandonam unei conversatii in tacere cu viata proprie cu fiecare intamplare decisiva: intalnirea cu cel iubit, care ne urmareste apoi, sau un chip caruia i-am chemat prezenta, o imagine din trecut care de cand s-a produs ne tot insoteste, o decizie luata odata si care nu mai poate fi schimbata acum etc. Toate aceste experiente sunt extrem de concrete, ele afecteaza si sunt indurate personal. Strain poate fi omul fata de sine, dar sunt si alte situatii care redau ceea ce ne este strain, pe care le enumera Stefan Afloroaei: strain e cineva din apropiere, o prezenta esentiala susceptibila sa-ti scoata viata din indiferenta, frumusetea unui chip viu, o inocenta pe care o intrevezi si despre care nu stiai ca poate fi inca reflectata in lume.

Am putea crede ca astfel de probe survin ca simple intamplari in viata cuiva sau ca ganduri pur subiective. Credinta filosofului, repetata in textul cartii, este aceea ca in realitate doar omul care recunoaste in sine dorinta metafizica de astfel de experiente, care le cauta si le asteapta rabdator ani in sir, care parcurge un drum de initiere, care se pregateste pentru intalnirea cu extraordinarul, care depune un efort de rezistenta in fata nesigurantei si indoielilor inerente, face loc unor astfel de incercari. Nevoia sufletului de altceva sau de altfel deschide posibilitatea experientei strainului. Sufletul ia pretutindeni cu sine aceasta dorinta si cauta sa-i mentina viu focul. Cand intalnirea cu cel dorit si indelung asteptat are loc, dorinta nu este totusi satisfacuta – in fapt, se tot adanceste. Pentru ca aceasta intalnire fisureaza in profunzime calea strabatuta pana atunci, rupe obisnuinta si naste diferente necunoscute, menite sa se transforme repede in credinte decisive pentru existenta care mai este inca de trait. In alta ordine de idei, ne este strain doar ceea ce ne este propriu. Intamplarea este un fel de efect pentru ce a chemat si a cultivat sufletul indelung in sine. Mai mult, cand ceva apare ca strain isi face loc in mintea omului o proba vie a gandirii, o alternativa la demersul ei de pana atunci, o alta perspectiva a lucrurilor, poate mai nesigura, mai obscura, dar mai libera decat convingerile care l-au insotit permanent.

Intamplarea, unul din multiplele nume ale fiintei, poate cel mai viabil in timpul actual, are vigoarea de a insera in existenta concreta ceva decisiv, o incercare autentica si grava, o cale radical deosebita de cursul obisnuit. Ea vine totodata insotita de constiinta destinului, marcheaza definitiv mersul acestuia si ii da o orientare noua. Drept urmare, intamplarea nu e si hazardata, caci antreneaza si afecteaza ceva fundamental pentru om, credintele lui. Pentru Stefan Afloroaei, exemplul elocvent si obsesiv de intamplare care „rupe“ firul destinului este fara indoiala „frumusetea unui chip viu“. Asa isi marturiseste filosoful dorinta metafizica, nestiuta in parte, prefigurata in alta, de recunoastere a ceva in sine, dar care totodata poate sa survina in chip concret, nemijlocit. Cand lumea pare sprijinita pe nimic, faptul ca ceva se intampla in propria-ti existenta se distinge ca unica modalitate de a crede ca lumea mai inseamna ceva, ca trairea ta si continuitatea ei nu sunt chiar absurde. In alti termeni, intamplarea personala e astazi numele fiintei, ea singura aminteste de cele esentiale. A vorbi acum despre ceva in sine nu mai presupune decat a afirma ca tie ti s-a intamplat ceva, ca te-ai intalnit cu cineva in chip nemijlocit, in mod simplu si pur.

Frumusetea unui chip l-a intampinat pe autor la un moment dat, o aparitie tarzie totusi, indelung dorita si asteptata, dar al unei vieti parcurse in pregatirea acestei intamplari. Evidenta fenomenului reiese in text din repetarea, explicarea si nuantarea excesiva a exemplului. Intreg demersul conceptual dobandeste cu el o insufletire de asemenea vizibila. Un sir consistent de reflectii se dezlantuie in marginea numitei intamplari. Frumusetea in sine o vezi deodata, intr-o realitate simpla si pura, care se arata in modul cel mai firesc cu putinta. In mintea celui care o priveste se produce un „scandal“, efect al paradoxului frumusetii, care e, in termenii filosofului, deopotriva pura si sensibila, in acelasi timp simpla si contingenta. La fel resimtim bucuria intalnirii cu cineva iubit care a stat o vreme departe. Frumusetea este simpla, bucuria este simpla, caci ele nu par a avea nici cauza, nici finalitate, ele se dau in sine, neconditionat, liber. Si totusi, nici una, nici cealalta nu pot fi separate de omul care le face vizibile si le provoaca. Doar prezenta fizica, stranie, nepamanteasca, „splendoarea sensibila a unei aparitii“, „modifica definitiv sensul privirii“. Frumusetea nu e nici numai sensibila, nici exclusiv expresia a ceva mai inalt, ci „intreaga stralucire ii apartine, vazuta si nevazuta“, trupeasca si libera.

Ca lucru in sine, frumusetea nu este termen intr-o comparatie, caci este neconditionata, iese din orice raport si te retine senzorial si sufletesc, in mod gratuit, cu prezenta sa necomuna, dar nemijlocita. Te surprinde intruparea sa, desi aparitia ii este simpla. Simturile iti sunt afectate, dar stii ca nu o poti lua nicicum in posesie. Intalnirea constituie insa o experienta extrem de concreta, pe care autorul o recunoaste ca proba vie si personala, apta sa schimbe radical perspectiva asupra existentei deja traite.

De asemenea, frumusetea nu vine nici cu pretentia suficientei de sine, nu se poate retrage in sine complet. Ca atare, nu poate fi nici obiectul gandirii noastre. Cu orice lucru frumos distingem frumosul in sine si frumosul intruchipat – sau, in limbajul metafizicii, dupa cum se exprima filosoful, cu fiecare lucru frumos survine, pe de o parte, ceva simplu si pur si, pe de alta parte, materia intr-o ipostaza data de un timp anume. Persista dubla dispozitie a ceea ce este perceput in sine. O astfel de experienta se expune, dar ramane mult rezervata, aproape ca nu o poti identifica unui timp si unui loc. Se arata in intregime, dar pastreaza nedeterminat chiar ceea ce ii este propriu. Frumusetea se manifesta, dar ramane intangibila in sine.

Lunga insiruire de atribute in descrierea unei realitati pare de ajuns pentru a ne convinge ca acest exemplu este esential exercitiului metafizic verificat de Stefan Afloroaei. Pe deasupra, el este si un argument suficient in a accepta ca exista ceva in sine, ca o discutie despre lucrul in sine mai este cu putinta, ca acesta nu este doar o fantasma ce vine din trecut. Exista totusi intamplari care modifica si reconfigureaza intreg orizontul nostru existential. Iar ceea ce conduce aici este de cele mai multe ori un lucru strain, doar acesta impunand gandirii lupta cu sine si cu lumea sa comuna, care dintr-o data devine neputincioasa, superflua. Gandirea este obligata acum sa se gandeasca pe sine, sa iasa din „formele canonice“ si sa se raporteze la ceea ce vine de altundeva si este cu totul altfel decat cele cunoscute.

Intelegem in cele din urma ca ceea ce alegem ajunge uneori sa coincida cu ceea ce este destinat, cum se intampla cu o credinta autentica, ceea ce este chemat mult timp vine mai tarziu, in chip de dar simplu si pur. Acestui dar trebuie sa-i raspunzi cu buna dispozitie si cu sentimentul ca este o experienta cat se poate de concreta. Intrebarile metafizice pe care le genereaza prezenta lui si ideile care structureaza altfel cursul existential ulterior nu sunt deloc abstracte. Nici limbajul in care fenomenul speculativ este redat nu va fi prin urmare pur conceptual, desi eclipseaza poate o intalnire si o experienta cu totul reale, caci „cum ar fi cu putinta sa recunosti frumusetea in sine fara sa vezi vreodata si sa atingi ceea ce devine frumos chiar in fata ta?“