I

 

Printre obiectiile „mai riguroase“ – scrie Aristotel in Metafizica, I, 9 –, aduse teoriei Formelor (Ideilor) deja in cadrul Academiei platoniciene, se numara si celebrul argument al „celui de-al treilea om“. Chiar daca Aristotel nu ni-l explica aici, continutul lui ne este cunoscut de la comentatorii lui Aristotel. Mai mult, el apare deja in Parmenide (131e-132c) al lui Platon, iar in Republica, 598c-d, Platon pare a anticipa critica respectiva¹.

 

Ce spune acest argument? Sa admitem ca toti oamenii muritori participa la Forma Omului, sau Omul ideal, sau Omul in sine (kath’auto) in virtutea proprietatii comune, Omenirea (O). Asa cum arata in articolul sau, Mircea Dumitru², acceptam astfel Principiul Abstractiei: pentru orice multime de obiecte (oameni, cai, lucruri frumoase, lucruri drepte etc.) constituita in virtutea proprietatii comune X, sustinem existenta unui obiect inteligibil – Forma sau Ideea respectiva, care nu e altceva decit ipostazierea proprietatii X. Va exista asadar un Om ideal, un Frumos ideal etc., care – nota bene – nu sint ginduri, ci „realitati autentice (ta ontōs onta)“.

 

Se pune intrebarea: Omul ideal este si el om? Frumosul e frumos? Dreptatea e dreapta? Altfel spus, au si Formele proprietatea comuna (predicatul comun) a lucrurilor particulare? Daca da, avem ceea ce se numeste „autopredicatie“. Exista deci autopredicatie cind: a) Forma are si ea acel predicat pe care il poseda mai multe obiecte, care devin astfel participante la Forma respectiva; b) sensul in care e luat predicatul comun este identic in cazul participantelor si in cazul Formei³. In acest caz, s-ar spune ca nimic nu ne opreste sa admitem ca toti oamenii muritori laolalta cu Omul ideal vor forma o noua multime de obiecte asemanatoare, in virtutea proprietatii comune Omenirea (O). Am aplicat astfel un alt principiu, numit de Mircea Dumitru Principiul Feedback-ului. In acest caz, insa, conform Principiului Abstractiei, pentru noua multime va exista o noua Forma, Omul ideal secund, la care vor participa atit oamenii senzoriali, cit si Omul Ideal prim. El va fi „al treilea om“, asadar. Dar procesul se va repeta, prin utilizarea alternata a celor doua principii. Omul ideal secund + Omul ideal prim + toti oamenii senzoriali vor forma, conform Principiului Feedback-ului, o noua multime de obiecte asemanatoare in virtutea unei proprietati comune O, careia, iarasi conform Principiului Abstractiei, ii va reveni o noua Forma – un Om ideal tert, si asa mai departe.

 

Rezultatul va fi inflatia nelimitata a inteligibilelor, ceea ce ruineaza teoria Formelor sau Ideilor. Mai trebuie spus aici – arata Mircea Dumitru – si ca exista si un alt principiu, cel al Unitatii: pentru fiecare multime de lucruri senzoriale asemanatoare, definita printr-o unica proprietate esentiala, nu exista decit o singura Forma, astfel incit, odata acceptat argumentul „celui de-al treilea om“, teoria Formelor apare nu numai ca inacceptabila metafizic, dar si ca logic inconsistenta.

 

II

 

In articolul sau, Mircea Dumitru vine – spune el – cu o „veste buna“ pentru un platonician; in pofida aparentelor, autopredicatia Formelor si „inflatia“ lor ad infinitum („al treilea om“) nu merg necesarmente impreuna: chiar daca pastram autopredicatia, putem totusi scapa de „al treilea om“, adica de inflatia inteligibilelor, ceea ce garanteaza soliditatea metafizicii platoniciene. Voi relua mai intii, pe scurt, argumentul lui Mircea Dumitru, dupa care voi arata ca, dupa parerea mea, acest argument pare sa ignore o presupozitie fundamentala a metafizicii platoniciene. Or, daca vom tine seama de ea, autopredicatia, cel putin asa cum a fost definita mai sus, risca sa conduca totusi nu numai la al „al treilea om“, ci si la inconsistenta teoriei Formelor.

 

Asadar, toti oamenii senzoriali participa la Ideea de Om (Omul ideal) in virtutea proprietatii comune a Omenirii (O) pe care o au in comun toti oamenii senzoriali. Or, se poate alcatui o multime formata din oamenii senzoriali + Omul ideal, conform Principiului Feedback-ului. Acum, spune Mircea Dumitru, apar doua posibilitati:

 

1) Oamenii senzoriali + Omul ideal participa la o noua Idee de Om (Om ideal’) in virtutea unei noi proprietati comune O’, unde O’ este diferit de O. Aceasta proprietate o au in comun toti oamenii senzoriali, dar si Omul ideal. In acest caz, Om si Om’ vor fi diferiti si vom avea „al treilea Om“. Dar, evident, nu vom avea autopredicatie, caci predicatul lui Om este O’ si nu O.

 

 2) Oamenii senzoriali + Omul ideal participa la o noua Idee de Om (Om ideal’) in virtutea primei proprietati comune O: O si O’ sint identice. Acum avem, desigur, autopredicatie, caci predicatul lui Om este O, adica acelasi cu predicatul participantelor la el. Altfel spus: Omul ideal este om in acelasi sens in care spunem ca Petru este om. Aici intervine argumentul lui Mircea Dumitru; el arata ca totusi nu vom avea „cel de-al treilea Om“:

 

„Dar acum, daca proprietatea caracteristica oricarei multimi nou formate in acord cu Principiul Feedback-ului este identica cu proprietatea caracteristica multimii imediat precedente din ierarhie, atunci Formele corespunzatoare oricaror doua multimi consecutive sunt identice si, prin urmare, al Treilea Om nu ne mai supara cu prezenta sa. Toate multimile din ierarhie «se prabusesc» in multimea initiala. Exista o unica Forma care corespunde proprietatii instantiate de catre toti indivizii din multimea initiala, iar acea proprietate caracteristica este impartasita de catre toti individualii, deoarece ei participa la acea Forma.“

 

In alti termeni: daca Om si Om’ sint ambii in acelasi sens oameni, sau instituie Omenirea in acelasi sens, avind ambii proprietatea comuna O, pare imposibil sa intelegem in ce fel ei se vor distinge intre ei. De fapt, se aplica aici exact Principiul Unitatii: daca doua Forme sint create prin una si aceeasi proprietate esentiala, ele sint identice.

 

Nu cred ca se pune problema posibilitatii (1); Platon nu ar fi putut accepta un regres ad infinitum al inteligibilelor. Dimpotriva, posibilitatea (2) pare mai plauzibila. Ea are totusi de facut fata unei obiectii importante:

 

S-au descris, prin urmare, trei principii ale teoriei Formelor – Principiul Abstractiei, Principiul Feedback-ului si Principiul Unitatii. Pina aici, rationamentul lui Mircea Dumitru ramine perfect valabil. Dar eu cred ca este indispensabil sa invocam inca un principiu, l-as numi Principiul Diferentei. (Mircea Dumitru il aminteste la un moment dat, citindu-l pe P. Schweizer, fara insa a-l utiliza la momentul „critic“.) Acest principiu afirma ca intotdeauna un individual care participa la o Forma este diferit de acea Forma. (Sau Forma este diferita de participantele la ea.) Altfel spus, lucrurile mari sint altceva decit Marimea, paturile sint altceva decit Patul „din fiinta“, frumusetile terestre altceva decit Frumosul etc. As mai adauga ca aceasta diferenta este de esenta, fiind tipologic alta decit cea dintre indivizi, care este accidentala, deoarece lucrurile frumoase si Frumosul au statut ontologic distinct. Ca exista la Platon un asemenea principiu cred ca nu mai trebuie sa o demonstrez invocind texte celebre din Hippias maior, Phaidon, Banchetul sau Republica; e insasi esenta platonismului ca Forma (Ideea) sa fie altceva decit participantele la ea, asa cum arhetipul e altceva decit copiile sale.

 

Acum, daca oamenii senzoriali + Omul ideal continua sa aiba in comun aceeasi proprietate O, deci daca avem autopredicatie in cazul Omului ideal, ei toti vor participa laolalta la Omul ideal’, formind o noua colectie de indivizi in care intra toti oamenii senzoriali impreuna cu Omul ideal. (Am aplicat Principiul Feedback-ului si Principiul Abstractiei, in cazul posibilitatii 2.) Mircea Dumitru sustine ca, in acest caz, cei doi Oameni ideali se vor confunda, conform Principiului Unitatii.

 

Pe de alta parte, conform Principiului Diferentei, toti indivizii noii colectii trebuie sa fie distincti de Forma la care ei participa – adica de Omul ideal’. Dar si Omul ideal este un individ al colectiei. Rezulta ca Omul ideal si Omul ideal’ vor fi distincti, deoarece Omul ideal participa la Omul ideal’. Asadar, cei doi Oameni ideali vor fi simultan identici conform Principiului Unitatii si distincti conform Principiului Diferentei, ceea ce e contradictoriu si, desigur, ruinator pentru teoria Formelor. Or, aceasta situatie critica este cauzata, de fapt, de autopredicatie: daca nu ar exista autopredicatie (daca Omul ideal nu ar avea proprietatea O prin care sa participe la Omul ideal’, ci ar avea proprietatea O’), nu s-ar pune chestiunea identitatii si a distinctiei concomitente a celor doi Oameni ideali. Dar autopredicatia, la rindul ei, este rezultatul aplicarii Principiului Abstractiei si al Feedback-ului in varianta 2), adica a faptului ca am putut alcatui o colectie (clasa) formata din obiecte senzoriale si Forme, carora in totalitate sa le revina o Forma de grad superior in virtutea uneia si aceleiasi proprietati. In consecinta, cele patru principii – al Abstractiei, al Feedback-ului, al Unitatii si al Diferentei – nu pot sta impreuna!

 

S-ar putea obiecta ca Principiul Diferentei nu trebuie aplicat decit indivizilor senzoriali si nu indivizilor inteligibili. Dar, in Sofistul, 259a de pilda, Platon pare a aplica acest principiu si inteligibilelor, stabilind ca, si aici, participantul inteligibil nu poate fi identic cu Forma la care participa. Pe scurt, Principiul Diferentei stabileste o ierarhie a indivizilor deopotriva senzoriali si inteligibili, esentiala in arhitectura metafizicii platoniciene.

 

III

 

Nu putem elimina deci Principiul Diferentei si, desigur, nici Principiul Unitatii, nici cel al Abstractiei. S-ar parea, deci, ca trebuie sa inlaturam Principiul Feedback-ului, daca vrem sa salvam teoria Formelor. Si, dupa parerea mea, el este, intr-adevar, cauza inconsistentei teoriei Formelor. Dar cum s-o facem? Ce motiv am avea sa refuzam constituirea unei multimi formate din participante si din Forma la care acestea participa? Observ ca Mircea Dumitru sustine ca „procedura pe care o certifica cele doua principii ´al Abstractiei si al Feedback-ului¨ este perfect legitima din punct de vedere pur set-teoretic (multimist)“. Se poate, dar perspectiva mea este diferita.

 

1) O prima solutie, care ar pastra autopredicabilitatea, dar intr-un sens slab, ar fi sa eliminam Principiul Feedback-ului prin distingerea predicatelor omonime. S-ar putea sustine cu temei ca a alcatui o noua multime din multimea tuturor oamenilor senzoriali + Forma Omului este inacceptabil (chiar sofistic), avind in vedere diferenta ontologica dintre membrii acestei noi multimi⁴. In acest caz, desigur, noi vom spune ca si x sau y sint oameni, asa cum vom spune ca si Omul in sine este om. Numai ca „a fi om“ in aceste cazuri este – daca folosim terminologia lui Aristotel – un predicat omonim (lucrurile, desi denumite la fel, nu au si aceeasi esenta)⁵. La fel, numim „om“ si omul viu, dar si fotografia sa, numai ca sensul cuvintului „om“ este diferit in cele doua situatii pe care nu avem astfel dreptul sa le tratam uniform. De aceea, nu este rezonabil sa alcatuim o clasa formata dintr-un om si fotografiile sale, asumind astfel, implicit sau explicit, existenta unui predicat comun univoc. Or, se vede ca, in acest caz, autopredicatia se pastreaza, dar numai intr-un sens „slab“, eliminindu-se conditia b), respectiv univocitatea predicatului comun: Frumosul ideal este frumos, desi in alt sens decit sint frumoase fetele frumoase, la fel cum si Omul ideal este om, dar in alt sens decit sint oameni George si Elena. De aceea, nu mai avem dreptul sa alcatuim o noua multime din Forme si lucruri senzoriale, deoarece toate acestea nu au un predicat comun univoc, ci doar un predicat comun omonim. Principiul Feedback-ului va fi inlaturat, iar Principiul Abstractiei nu mai dispune de o noua multime la care sa se aplice a doua oara, astfel incit nu vom ajunge nici la posibilitatea „celui de-al treilea om“, nici nu vom intimpina contradictia semnalata mai sus – cei doi Oameni inteligibili sa fie si identici, si distincti.

 

Ma grabesc sa spun ca aceasta solutie – autopredicatia in sens slab – a fost adoptata de Plotin intr-unul din tratatele sale dedicate „Genurilor fiintei“ (Enneada VI.3). Care este insa exact raportul dintre predicatul „este om“ cind e aplicat oamenilor senzoriali si cind e aplicat Omului ideal, sau Omului in sine? Este raportul copie-original, vor spune Plotin si neoplatonicii. Raportul este acela de „analogie“, va spune, mai tirziu, Toma de Aquino, reluind conceptul aristotelic al „omonimiei analogice⁶ si referindu-se in mod specific la predicatele „bun“, „drept“ etc. aplicate lui Dumnezeu. Problema nou aparuta si deloc simpla ramine, asadar, definirea raportului exact dintre predicatele omonime.

 

2) O alta solutie pentru eliminarea Principiului Feedback-ului – mai radicala – ar presupune sa renuntam la a mai „reifica“ sau ipostazia Formele. Cred ca si Platon s-a gindit la aceasta solutie, poate, in unele locuri din Sofistul sau Philebos. In acest caz, am accepta Principiul Abstractiei, dar am considera ca Forma nu este altceva decit proprietatea comuna, in virtutea careia mai multe lucruri formeaza o specie unica. In acest caz, devine absurda constituirea unei clase formate din lucruri (fiinte) si dintr-o proprietate, asadar Principiul Feedback-ului e desfiintat. In schimb, e lesne de vazut ca Principiile Abstractiei, Unitatii si Distinctiei se mentin. Pe de alta parte, insa, o proprietate nu este autopredicativa nici macar in sens slab: „a fi om nu este un om“, spunea Pierre Abélard – si asta e valabil indiferent de sensul pe care l-am da cuvintului „om“. De asemenea, Circularitatea nu este cerc, nici Pietatea – pioasa, nici Egalitatea (in sensul de proprietatea „de a fi egal“) – egala.

 

Intrebarea este acum: ce sens mai are, in acest caz, teoria Formelor? Are, eventual, in masura in care Formele sint intelese ca structuri permanente ale realului empiric, definindu-l si informindu-l. Se elimina astfel si celebra „separare“ a Formelor de lucruri, reprosata de Aristotel lui Platon, de vreme ce structurile nu pot fi concepute ca separate de lucrurile pe care le structureaza. Este adevarat insa ca transformarea Formelor in structuri non-autopredicative limiteaza valoarea „mitica“, as spune, a platonismului. (Este ceea ce se constata, pe drept, si Mircea Dumitru, care doreste sa salveze din acest motiv autopredicatia Formelor.) Daca Frumosul in sine nu mai e frumos, nu e chiar o „frumusete de nespus“, cum spune Diotima in Banchetul, de ce am mai nazui din toate puterile la el?

 

IV

 

Dupa cum se vede, problema-cheie este dificultatea de a trata Formele deopotriva ca pe niste obiecte eterne, inalterabile, inteligibile, dar si inseriabile alaturi de obiectele empirice – Principiul Feedback-ului. Daca procedam totusi in acest mod, sintem nevoiti sa introducem un predicat comun si univoc al tuturor – ceea ce genereaza autopredicatia in sens tare; iar aceasta va conduce nu atit la „al treilea om“, cit mai ales la inconsistenta intregii teorii a Formelor. Daca, dimpotriva, refuzam sa inseriem Formele alaturi de participantele la ele – fie considerind Formele si participantele ca obiecte (fiinte) cu predicate omonime (autopredicatia in sens slab), fie vazind in Forme numai proprietati –, desi salvam teoria Formelor, ajungem in alta dilema: vom tinde ori sa fragilizam legatura dintre lucruri si Forme, ori sa le apropiem pe acestea din urma prea mult de realitatile sublunare, obliterind semnificatia lor ideala, metafizica, mitica si psihagogica. In termeni teologici, as spune ca, in acest ultim caz, aducindu-i pe zei in mijlocul nostru, riscam sa-i pierdem, in timp ce, in cazul celalalt, separindu-ne de ei prea mult, ne pierdem noi.

 

Dar – cine stie?! – poate chiar aceasta tensiune a platonismului, insolubila in esenta ei, dar uluitor de fertila altminteri, este de fapt „vestea cea buna“!

 

---

 

1 In acest pasaj, Platon se intreaba daca Zeul ar fi putut crea doua Paturi ideale si raspunde cu negativa: „doua de acest fel sau mai multe nu ar fi putut fi sadite in fiinta de catre zeu, nici nu e cu putinta sa creasca din fiinta… Fiindca, daca ar fi produs fie si doua, iarasi ar fi aparut unul singur, acela a carui forma ar avea ambele paturi; si ar fi acela, si nu cele doua, lucrul care este Pat in sine“ (traducere A. Cornea). Platon nu ne spune daca cele doua Paturi au aparut prin procesul autopredicatiei despre care vom vorbi mai jos si nici daca unul dintre ele participa la cel de-al doilea, asa ca nu este absolut sigur daca acest argument poate fi folosit impotriva argumentului „celui de-al treilea om“. Dar el, in orice caz, sustine Principiul Unitatii. Vezi mai jos.

 

2 Mircea Dumitru, „Platon. Auto-pre­di­catie si al Treilea Om“.

 

3 Cum se va arata mai departe, punctul b) descrie conditia a ceea ce numesc „sensul tare“ al autopredicatiei.

 

4 Inacceptabil, desigur, metafizic. Dar si inacceptabil logic? Cred ca da, cel putin in logica substantialista a lui Aristotel, deoarece nimic nu ne asigura ca acelasi predicat are acelasi sens atunci cind e aplicat unor subiecte despre care stim deja ca formeaza clase ontologice diferite – de exemplu, copia si originalul.

 

5 Aristotel, Categorii, 1: „Se numesc omonime cele ale caror nume singur e comun, pe cind ratiunea de a fi, potrivita cu numele, e diferita, asa cum vietuitor este atit omul, cit si cel pictat“ (trad. C. Noica, Humanitas, 1994).

 

6 Aristotel stabileste o distinctie intre omonimele intimplatoare si omonimele analogice (Etica Nicomahica, I, 6, 1096b). Faptul ca numim „broasca“ si animalul, si dispozitivul mecanic al usii constituie o omonimie intimplatoare (sau, mai bine, arbitrara); faptul ca leul e numit „rege“ e o omonimie analogica.