Muzicianul:

De ce as vorbi cand pot canta?

Muzica e anterioara vorbirii. Nenumarate pasari canta. Cantecele sumbre ale balenelor vuiesc prin oceane. Vantul face sarmele si tuburile goale sa rasune. Cosmologia intoneaza muzica sferelor. O auzim in harmonia mundi a lui Pitagora si Kepler, in zgomotul de fond al modelelor astrofizice contemporane ale creatiei. Daca ar fi ca omul sa piara – o conjectura plauzibila –, muzica ar dainui. Asa a spus Schopenhauer. Vorbirea a aparut tarziu. Probabil abia dupa cea mai recenta era glaciara. Si s-a fragmentat in graiuri fara de numar, reciproc incomprehensibile, deseori efemere. Muzica este universala. Acesta este faptul suprem. Foarte multe culturi, comunitati etnice sau societati nu au nimic care sa poata fi definit ca literatura. Dar nici unei asocieri omenesti, fie ea familie, catun sau metropola, nu-i lipseste muzica. Ea este unicul idiom planetar. Impartasit de toti si inteligibil tuturor, nici nu necesita si nici nu permite traducere. Aceeasi melodie, acelasi „hit‘‘ este cantat, interpretat, pe acordurile lui se danseaza in Kamceatka si Patagonia. Ritmul, cadentele muzicale ajung la fatul din pantec; cei foarte batrani, chiar si nebunii, fredoneaza, fluiera, ingana un cantec inainte de moarte.

Nimeni nu poate gasi in muzica, exceptie facand cea programatica, vreun sens unic, limitat. Muzica nu poate fi parafrazata. Ea poate fi actualizata, reprezentata prin dans. Nu poate fi transpusa in nici un alt mediu. Dar desi „lipsita de sens‘‘, este infinit incarcata cu inteles. Acesta este inepuizabilul, paradoxalul sau miez. Ce este mai plin de inteles pentru receptarea umana si pentru constiinta, pentru esenta fiintei noastre decat o bucata muzicala, o melodie („inventarea melodiei, suprem mister pentru stiintele omului‘‘, remarca Lévi-Strauss)? Muzica poate ajuta la vindecarea spiritului vatamat sau il poate inflama. Cu toate acestea, ce continut ideologic, determinant, logic are ea? De aici scandaloasa enigma: cum de compozitii identice pot fi folosite pentru scopuri politice, sociale opuse. Transpunerea Odei lui Schiller in cea de-a IX-a simfonie a lui Beethoven se traduce intr-un mars nazist, un imn comunist si corul libertatii democratice la prabusirea zidului Berlinului. Aceleasi coruri de la inceputul Rienzi al lui Wagner ii inspira lui Herzl viziunea sionismului, a intoarcerii la Ierusalim, si tanarului Hitler hipnotica premonitie a celui de-al treilea Reich. Un cantec identic, aceeasi cadenta umple un barbat sau o femeie de bucurie, iar pe altii de amaraciune. Nu exista pe lume, a marturisit Noel Coward, nimic mai puternic decat muzica proasta. Astfel, singura muzica se afla dincolo de bine si de rau. Ea singura este transcendenta, altfel spus, numai ea nu este limitata de vreo intelegere rationala, analitica sau de vreo echivalenta statica.

Limbajul este aproape ridicol de neputincios in fata mortii. Straduintele verbale de a dovedi, de a defini existenta lui Dumnezeu se rezuma la o acumulare prafuita de verbiaj si autoamagire. Ce este teologia daca nu un jargon? Numai muzica poate face intr-un anumit sens reala, chiar sensibila posibilitatea experientei dincolo de experienta. Numai muzica poate face cunoscuta posibilitatea unei forme de a fi dincolo de vietile noastre empirice, posibilitatea unor dimensiuni care sunt radical „altele‘‘. Ascultati andante sostenuto din opusul 163 al lui Schubert. Faptul ca nu putem nici explica rational, nici verbaliza aceasta atingere a „altceva‘‘-ului arata chiar limitarile oricarui discurs. Intr-o fuga de Bach sau, intr-un grad aproape suspect, intr-un adagio de Mahler, ne sunt relevate imediatul transcendentului, bogatia de intelesuri in ceea ce este de nerostit. Muzica postuleaza si in acelasi timp anuleaza (Aufheben) infricosatoarea banalitate care este moartea. Desprins de corp, capul lui Orfeu isi continua cantul:

Et (mirum!) medio dum labitur amne,
Flebile nescio quid queritus lyra, flebile lingua
Murmurat exanimis, respondent flebile ripae[1].
Si stancile au ascultat.
(Muzicianul atinge o coarda a chitarei sale care suna dureros si sfidator)

Matematicianul:

Nu, bunul meu prieten. Nu. Muzica nu poate fi limbaj universal. Cum ramane cu surzii, cu afonii? Gamele orientale, conventiile pentatonice sunt complet accesibile doar acelora care au crescut in culturile respective. Marea majoritate a barbatilor si femeilor, tinerii din lumea a treia, in special, gasesc ca acele valoroase compozitii pe care le invoci sunt plictiseli monotone, inerte. Pe de alta parte, multi cred ca muzica pop sau rock nu este altceva decat o cacofonie asurzitoare, care dezumanizeaza. Asa cum ai admis, muzica rezulta din imitatie. Ea mimeaza, este ecoul sunetelor naturale si animale. Nu. Exista numai un singur limbaj universal absolut, un singur cod semantic atotcuprinzator. Este acela al matematicii.

Surdo-mutii, care nu pot impartasi nici o silaba din limbajul lor natural, pot lucra impreuna la aceeasi tabla la o problema de matematica. Idiomul tacut al figurilor geometrice, al ecuatiilor algebrice apartine tuturor femeilor si barbatilor in egala masura. Regulile care genereaza si guverneaza gramatica acestuia nu au de-a face cu granitele, discriminarile politice sau ideologice, diferentele de clasa. Exista intr-adevar matematicieni de faima, virtuozi practicieni. Cu toate acestea, in esenta, matematica este anonima. Numele proprii – Pitagora, Fermat, Poincaré – sunt legate de anumite teoreme, din respect sau pietate istorice. Dar ele sunt irelevante. O demonstratie matematica, o conjectura, o problema nerezolvata apartin tuturor. Daca formularea lor initiala se pierde sau este uitata, ea poate fi redescoperita. Acest proces nu stirbeste cu nimic validitatea lor. Asa cum tu insuti spuneai, graiurile apar si dispar. In fiecare an se sting in jur de cincizeci. Textele devin indescifrabile sau pier cu desavarsire. Doar matematica este eterna. In faimoasa formulare a acelui mare matematician G.H. Hardy: Eschil va fi uitat si, intr-adevar, cea mai mare parte a operei sale a disparut de mult, dar o teorema a lui Euclid si demonstratia ei sunt eterne. O ecuatie diofantica este la fel de riguroasa sau la fel de indecidabila (conform teoremei incompletitudinii a lui Gödel) ca in ziua in care a fost conceputa sau asternuta pentru prima data in scris. Acest evident miracol nu se arata in nici un alt construct sau nazuinta umane. Inainte de orice, suntem primate care calculeaza. Mirum!, cum exclama prietenul tau, Ovidiu. Animalele comunica prin intermediul sunetului organizat. Maimutele si rapperii fac zgomot. Numai homo sapiens a produs axiomele din geometrie, calculul matematic si functiile algebrice. Doar el sau ea pot raspunde provocarii ipotezei Riemann sau pot percepe dansul de dervis al numerelor irationale si al lui zero. Ce mai inseamna zdranganeala ta in comparatie cu asta?

Pe buna dreptate, sustii ca muzica este dincolo de bine si de rau. As spune mai degraba ca este irelevanta pentru ele. Fapt care, intr-o mare masura, o face subumana, daca nu inumana. Sa ne amintim de ferocitatea miturilor fondatoare ale muzicii occidentale: dezmembrarea lui Orfeu, jupuirea lui Marsyas, canibalismul perfidelor sirene. Sangeroase, dar reprezentative povesti. Daca este imuna la bine si rau, muzica nu este mai putin extrinseca adevarului si falsului. In mod naiv muzica, in special opera – Regina Noptii a lui Mozart, Iago al lui Verdi – poate cauta sa exprime, sa mimeze falsul. Dar per se nu poate minti. Tocmai de aceea, nu poate postula, si cu atat mai mult nu poate verifica sau falsifica, adevarul unei propozitii. Matematica are tocmai aceasta capacitate si o actualizeaza cu fiecare miscare. Matematica poate comite erori. Se poate insela temporar in legatura cu justetea unei axiome sau demonstratii. Intr-un anumit sens, postulatele geometriei ne-euclidiene completeaza continutul anumitor definitii euclidiene. Nu le falsifica, ci arata ca ele sunt un caz special. Teoria relativitatii nu anuleaza matematica mecanicii celeste a lui Newton. Autocritica, falsificabilitatea sunt inerente procedeelor matematice. Dar acolo unde demonstrandum-ul este solid, unde a rezistat tuturor incercarilor de a-l deconstrui, adevarul lui este transparent si nemuritor.

Limbajele naturale sunt intesate de minciuni, jumatati de adevar, iluzii, ipocrizii si nascociri. Discursurile lor sunt de multe ori mai degraba arbitrare, efemere si autoreferentiale. Ce construct dogmatic religios, ce edificiu metafizic, ce principiu moral, politic sau legal e susceptibil de o demonstratie autentica? Nici unul. Ce sunt „adevarurile evidente‘‘ daca nu artificii retorice? Ce document istoric, ce decalog sau cod de legi este inatacabil? Este in acelasi timp specificul si neajunsul limbajului acela de a fi in mod ineluctabil imbibat cu fictiune, cu fertilitatea si infantilismul imaginarului. Cand face matematica, fiinta umana ocupa singurul taram al adevarului absolut care ii este accesibil. Singurul teritoriu unde nu exista mistificare si amagire. E ca si cum i s-ar permite sa revina in Paradis. Aici, orice ar numi Adam, ar numi cu exactitate, aici vorbirea umana ar avea binecuvantarea tautologiei.

Mai mult. In diverse moduri, din pacate inaccesibile neprofesionistului, matematica pura poate si deseori chiar etaleaza o stralucitoare frumusete. Nu este o metafora vaga, necritica. Ci, dimpotriva, un atribut riguros exact. Fatetele ei cristaline sunt armonia, echilibrul formal, rezolvarea eleganta. Mai greu de caracterizat, dar perceptibila pentru matematicieni, este scanteia care produce elementul surpriza, revelatia austera din anumite demonstratii. Ideea care contrazice intuitia, izvorata din anumite demonstratii din topologia algebrica sau teoria numerelor (acea portocala ale carei coji ar putea circumscrie universul). Frecvent – demonstratia „ultimei‘‘ teoreme a lui Fermat ofera un exemplu la indemana – exista diferite abordari ale unei probleme. Cea mai eficienta se dovedeste aproape invariabil a fi si cea mai frumoasa, unde „frumusete‘‘ implica atat economie cat si rigoare. Acolo unde briciul lui Occam taie cu cea mai mare precizie.

Ca asemenea tipuri de frumusete nu pot fi decat anexele inutilitatii pare evident, dar este greu de demonstrat. Matematica pura are consecinte si aplicatii practice neprevazute. Prin teoria relativitatii, calculul tensorial are legatura, in ultima instanta, cu fizica atomica. Dar in esenta, in inflorirea sa dinamica, matematica pura este mandra de a fi inutila, non-utilitarista, autista. In terminologia lui Kant, ea indeplineste rolul singurului demers uman, singurei pasiuni complet dezinteresate. Care este cauza nasterii sale – acel miracol ionian si grecesc –, daca este reflectarea unor date exterioare intr-o sfera platonica sau daca a fost generata in intregime de intelectul jucaus, chiar iresponsabil al omului raman teme epistemologice, psihologice de nesfarsita fascinatie si dezbatere. Dar coregrafia numerelor transfinite, a functiilor eliptice, a distributiei numerelor prime ramane gratuita. Ea poseda inocenta absolutului. Ea este semnul unui epuizant amuzament (atentie la acea „Muza‘‘) din profunzimile sufletului omenesc. Echivalarea adevarului cu frumusetea de Keats nu poate fi demonstrata nici prin muzica, nici prin limbajul vorbit sau scris. Ea este suma, egalitatea informativa din intreaga matematica. De aici convingerea lui Leibniz, el insusi un matematician de seama, ca atunci cand Dumnezeu canta pentru Sine, El canta algebra! (Matematicianul se apleaca si scrie o ecuatie non-lineara pe nisip.)

Poetul:

Domnilor, v-am ascultat cu atentie si incantare. Poetii sunt ascultatori alesi. Am observat abilitatea cu care ati folosit citatele, farmecul comparatiilor, instrumentele retoricii voastre. Si asta este, desigur, ideea. Instrumentele voastre nu au fost nici acea chitara, nici aceasta formula algebrica. Au fost cuvintele, au fost propozitiile, au constat din unitati lexicale, gramaticale si semantice. Pe scurt, dar de asemenea in toto, ele au fost vorbirea. Cum s-ar fi putut altfel? Sunteti fiinte umane, ceea ce invatatorii din vechea Grecie numeau zoon phonanta, altfel spus, „animale cuvantatoare‘‘. „Limitele limbajului tau semnifica limitele lumii tale‘‘[2] (Wittgenstein). Existenta umana, in orice forma a desavarsirii ei, in orice stadiu avansat de maturizare, este una lingvistica. Noi rostim fiinta, atat in tacere, pentru noi insine, cat si pentru altii. Noi articulam realitatea in masura in care o putem experimenta si intelege. Evolutia vorbirii inteligibile, emanatia treptata a cortexului din micile, delicatele filamente, retele, interactiuni sinaptice ale centrilor neuronali ai vorbirii, toate acestea sunt ceea ce nea facut, probabil nu cu foarte mult timp in urma, oameni.

Dictatele fiziologice se fac resimtite in corpurile noastre in moduri de multe ori imperative si complicate. Admit acest lucru. Durerea si extazul au propriile mijloace de comunicare. Dar nu poate exista vreun gand anterior limbajului sau in lipsa acestuia. Nici o conceptualizare prelingvistica. In secunda in care proiectez o astfel de situatie, imaginatia mea trebuie sa recurga la expresia lingvistica si la resursele functionale ale sintaxei. Noi rostim gandirea, cogito-ul, in tacere sau cu voce tare: deci existam. Nu este nimic „dincolo de hotarul‘‘ limbajului. Asa cum ati aratat, imitatiile transcendentului se rezuma la imagini, scenarii simbolice, conjecturi metaforice in mod inevitabil inradacinate in si circumscrise de conventiile ce guverneaza discursul rostit sau scris. Aceasta poate fi, intr-adevar, o limitare, sau, dupa cum intuiesc, o forma de protectie impotriva nebuniei. Dar numai prin limbaj omul poate pune sub semnul intrebarii, poate testa asemenea limite sau se poate stradui sa le forteze prin incursiuni in acel aproape de ne-spus, prin intermediul poeziei sau metafizicii.

Ati atras atentia spre fragilitatea limbajelor, spre extinctia lor definitiva. Suficient de adevarat si de trist. Dar limbaje noi se nasc incontinuu. De pilda, intre grupe de varsta, clase sociale, regiuni, din nevoi profesionale. Nici o lingua franca nu este vesnic dominanta. Ea cedeaza sub presiunea schimbarii istorice, politice, economice. Se fragmenteaza in noi adaptari. Prin insasi natura sa, limbajul este infinit creativ si inovator. Fiecare dictionar, oricat de laconic, este un instantaneu efemer al unei realitati aflate in continua miscare. Este perimat incepand cu ziua in care a fost publicat. Nici o gramatica normativa sau descriptiva nu este altceva decat o abreviere abstrusa, depasita inca din momentul in care regulile si idealurile sale au fost formulate. Vorbirea omeneasca este la fel de prodigioasa, variata, fertila si clocotitoare ca viata. Ea este viata insasi. Tacerea nu este opusul sau negatia ei. Ea este la fel de functionala in limbaj, precum este si in muzica.

Fara indoiala, exista, asa cum ati indicat, alte coduri semiotice. Poate mai exacte decat limbajul din punct de vedere formal, care se adreseaza poate intr-un mod mai direct simturilor, cum este cazul imaginilor. Dar in punctele esentiale, acestea sunt mai degraba bazate pe limbaj, metalingvistice. Muzica are frazarea ei, organizarea si punctuatia ei semnificativa. Chiar si matematica pura pare sa cuprinda structuri profunde care se inrudesc cu logica, unde logica deriva in ultima instanta din elementele prime si linearitatile actelor de vorbire. Citezi amagitorul trop al lui Leibniz despre cantecul algebric al Atotputernicului. Permite-mi sa-ti amintesc ca pe aceasta planeta locvace de-abia daca exista vreun mit, vreo poveste a creatiei si genezei care sa nu postuleze o origine verbal-gramaticala. Zeul, Demiurgul, Primul Motor rosteste lumea intru fiinta. Dumnezeu a cuvantat si substanta a aparut. La inceput a fost Cuvantul. Nu cantecul, nici ecuatia algebrica. Logosul. Sursa a tuturor cuvintelor ulterioare, a alfabetului temeiurilor, a silabelor cu sens pe care vi le adresez acum.

Suntem atat de imbibati de limbaj – suntem flecari in vise, trancanim in delir – ca luam de-a gata puterile sale fantastice. Timpul omenesc se scurge conform timpurilor verbale din gramaticile noastre. Amintirea lucrurilor trecute locuieste in si este pastrata de limbaj. Timpul viitorului ne da puterea, descumpanitoare, sa discutam, sa afirmam ceva despre fenomene care depasesc cu mult moartea noastra; aranjamentele florale de la inmormantare, dar si curburile sau entropia ultima a universului miliarde de eoni mai tarziu. Optativele, conjunctivele, conditionalele contrafactuale – „daca Cezar ar fi comandat in Irak‘‘ – ne permit sa intelegem lumi alternative. Capacitatea limbajului de a schimba, de a inversa faptul brut, este cea care defineste speranta si care ne-a permis sa induram, sa fentam obsesia, altfel insuportabila, a mortii. Speranta este o chestiune de sintaxa. Nici o alta specie, nici o mentalitate prelingvistica nu poate aspira la aceasta magie a evolutiei. Fiecare timp viitor, fiecare propozitie conditionala e o revolta impotriva tiraniei oarbe a organicului. Cel care proclama „Eu sunt Cel ce sunt‘‘[3] nu este doar glasul din Rugul Aprins. Ci este insusi omul atunci cand rosteste cuvantul „maine‘‘.

Aceasta binefacere unica este cea care a nascut artele, stiintele, reologiile si filozofiile produse de barbati si femei, acele monumente ale imaginatiei dintre care muzica si matematica nu sunt decat doua domenii specifice. Vorbim si scriem poeme, cercetam natura, proiectam planuri ideologice indraznete investind necontenit in viitor, in acel dure désir de durer vechi precum Pindar, modern precum Eluard. Limbajul ne permite sa producem opere, observatii, ipoteze, forme simbolice care vor supravietui oraselor in care au fost concepute, care vor supravietui intr-adevar limbilor specifice, contextelor sociale, scopurilor in si pentru care au fost initial enuntate. Fapt care, in expresia marmoreana a lui Dante, ii acorda omului partea sa de eternitate: come l’uom s’etterna. Lovita de mutenie, specia noastra n-ar fi decat cea a unui mamifer rapace, a unui pradator urat mirositor, urland la maimute.

Sa ne gandim la dragoste. Atractia reciproca, un anumit tip de relatie in vederea procreatiei, este fara dubiu la fel de universala precum insasi fiziologia. Este necesitatea minimala a acesteia. Sexul fara cuvinte este cu certitudine posibil. Imbecilul balos poate practica libidinalul. Dar inepuizabilul alfabet al erosului, sexual sau nu, infinita prolificitate si varietatea dorintei sunt prinse in mrejele limbajului. Atat launtric, cat si spre exterior, articulam dorintele inainte de a le indeplini. Discursul indragostitilor, diferit in fiecare limba, ajunge chiar in centrii nervosi ai sexualitatii. Cand este atins de ambii parteneri, orgasmul este traducere simultana. Si in moduri pe care nu le intelegem complet inca, pasiunile intelectuale si estetice, obsesiile care inspira arta serioasa, cercetarea stiintifica, angajamentul ideologic, chiar si impulsurile economice au la radacini, in energiile lor mobilizatoare, modalitati ale eroticului. Acestea, intr-un fel foarte precis, moduleaza in dinamica lingvistica a constiintei. Se prea poate ca acel realmente intraductibil conatus al lui Spinoza sa se apropie cel mai mult de aceasta generalitate fundamentala.

Nu, prieteni, eu savurez muzica; cu greu mi-as putea imagina viata fara ea; splendoarea interzisa a matematicii pure imi inspira veneratie. Dar fiinta mea apartine limbajului. Umanitatea mea, imperfecta, necoapta cum e, exista pentru ca vorbesc. Pentru ca va vorbesc voua.

(Poetul scoate din buzunar un exemplar din Sofocle si incepe sa recite oda corala care evoca fiinta umana din Antigona.)

(Muzicianul isi scoate palaria imaginara, in semn de omagiu si in acelasi timp cu ironie.)

Muzicianul:

Ce elocinta! Ce oratorie! Esti intr-adevar un maestru al cuvintelor, graiul ti-e mestesugit. Ce ar putea sa mai spuna un biet menestrel ca mine? As putea sa-ti amintesc totusi ca textul pe care l-ai declamat intr-un mod atat de patrunzator a fost mai intai cantat, si nu rostit.

(Se apleaca peste chitara si incepe sa cante tema din deschiderea Cvintetului in G-minor, K516 al lui Mozart. Acele masuri de la inceput unde prima viola preia rolul basului venind in intampinarea celor doua viori. In care tonalitatea luminoasa a primei viori se conjuga apoi cu sunetul sumbru de catifea a violei.)

Aici, minunatele tristeti sunt complet dincolo de cuvinte. Un muzicolog notoriu compara acest pasaj cu „scena din Gradina Ghetsimani‘‘. Dar orice astfel de analogie este o solemna flecareala (Gerede). Efectele nu au nevoie de nici o invocare cu specific religios, de nici o invocare crestina. Ele ajung direct in adancurile si in carnea naturii umane. Ele angajeaza, asa cum limbajul nu o face, totalitatea persoanei. Nervi, viscere, structura reticulara dintre corp si constiinta despre care stim atat de putin. Limbajul este fara indoiala indispensabil pentru chestiunile publice, intelectuale, politice, stiintifice. Dar acestea sunt achizitii tarzii; este de presupus ca ele sunt simptome ale decaderii. Raspunsurile primordiale, mult mai vechi, mult mai imediate, sunt obtinute prin muzica. „G-minor, cheia melancoliei‘‘. Veti gasi aceasta etichetare in orice carte. Dar ce inseamna? Cum poate o optiune pur formala intr-un context tehnic, produs al istoriei, aceea a sonata tragica, sa produca in noi un sens, o experienta a dezolarii universale, fundamentale, mult peste orice elegie oricat de inspirata? Pe scurt, ce confera muzicii, fie ea de Mozart sau heavy metal, autoritate asupra celor mai intime sentimente, asupra dansului nervilor si madularelor noastre, incomparabil mai puternica decat aceea a oricarei retorici? Tocmai de aceasta autoritate spontana, schimbatoare, cu pornirile ei anarhice, irationale se tem toti tiranii. Este ceea ce a provocat incercarea jalnica a lui Platon de a domestici, de a militariza manifestarile muzicale si abstinenta lui Lenin de la Apassionata. Si cand vorbesti despre caracteristicile verbale ale erosului, aproape nu mai este nevoie sa-ti raspund ca muzica „este hrana dragostei‘‘.

(Reda ultima parte a Cvintetului, disonanta si totusi in mod enigmatic revitalizanta).

Poetul:

Sunt de acord ca muzica poate controla tot ceea ce este primitiv, necugetat, imatur in alcatuirea noastra. Si admit ca asemenea elemente sunt izvorul impulsurilor creatoare. Eu insumi sunt supus extazului si amaraciunii „prea profunde pentru lacrimi‘‘. Pe care muzica le poate elibera. Sincopa din deschiderea acelui „Non, je ne regrette rien‘‘ al doamnei Piaf ma lasa fara aparare, fermecat ideologic, literalmente extaziat. (Recunosc in ea kitsch-ul sublim.) O anumita cadenta din Berlioz ma face sa plang ori de cate ori o aud. Dar aceasta senzatie de extaz, de pierdere a unei cantitati substantiale de autocontrol este un loc comun, poate intr-o masura mai drastica, pentru robotii dementi asurziti de „wall of sound‘‘ la un concert rock. Poate fi indusa de cantecul de masa al huliganilor din fotbal sau de marsurile macelarilor totalitari. Fenomenologia sa e cea a narcoticului, a hipnozei individuale sau colective. Asistati la rotatiile dervisilor, sau ale dansatorilor de break-dance. Guri deschise, creiere blocate. Muzica e cel mai exaltant drog. Reactiile noastre corporale si psihice se pot transforma in dependenta. Insa limbajul este scutul vulnerabil, si mereu tinta a subminarii, dar indispensabil si pana la urma indestructibil impotriva animalitatii, impotriva eclipsarii ratiunii. Doar el ofera un contract cu sanatatea psihica. De aici, o idee corelativa, precisa: prin limbaj homo sapiens progreseaza, merge inainte, inregistreaza dinamica si potentialul istoriei. Muzica nu progreseaza. Nu activeaza mecanismul evolutiei umane.

Matematicianul:

Esti sigur? Intoleranta, ura, nonsensul fanatic isi extrag puterea din si disemineaza prin limbaj. Cand civilizatia occidentala a decazut in bestialitate in timpul secolului XX, a facut-o sub biciul inegalabilei oratorii a lui Hitler, al „Nouvorbei‘‘ comuniste si fasciste. Limbajul poate spune, poate soroci orice. El nu are limite. Acesta este un fapt de cruciala insemnatate. Domneste nu doar asupra progresului uman, ci si asupra regresului. Dezvoltarea rationamentului in matematica, reusita demonstratiei nu permit retrogradari. Aici gasim singura atestare necontroversata a cresterii, a maturizarii ratiunii umane.

Poetul:

O crestere atat de esoterica incat este accesibila numai unei minuscule fractiuni a unei fractiuni a rasei umane. Cati dintre noi au auzit, ca sa nu mai vorbim despre cati au inteles, de asemenea progrese „decisive‘‘ precum conjectura lui Langland pentru campurile functionale sau integrala Selberg? Cate femei sau cati barbati pot incepe sa intrezareasca de ce intervalele locale ale zerourilor functiilor L peste un numar de campuri pot duce la Sfantul Graal, cum il numesc matematicienii, la o demonstratie pentru ipoteza lui Riemann? In ce alt sens, daca nu intr-unul cu totul ermetic, solipsist in fond, pot aceste jocuri enigmatice sa fie reprezentative pentru progresul uman, care, exceptand recurgerea temporara, contingenta la barbarie, depinde, si inca in mod fundamental, de limbaj si ale sale viitoruri?

Matematicianul:

Un argument straniu cand e adus de un poet. Fara intrerupere, de la Pindar la Mallarmé, de la Gongora la Finnegans Wake, avansul in stil si forma i-a fost inteligibil doar initiatului. Si Hölderlin este amenintator; cel mai mare urmas al sau, Paul Celan, aproape ca scrie „North of the future‘‘ intr-o limba secreta. Exceptie facand nivelurile elementare, alfabetizarea, larghetea lexicala si gramaticala au fost dintotdeauna un principiu si o relatie de putere ale elitei. Cat de numerosi sunt cei care cerceteaza, care sunt inzestrati pentru a cerceta judecatile sintetice apriorice kantiene? „Adevarul a fost intotdeauna cu cei putini‘‘, afirma prietenul Goethe. Odi profanum vulgus. Faptul ca mai mult sau mai putin toate animalele umane sporovaiesc folosind un idiom minimal mascheaza, dar nu neaga aceasta descoperire.

Muzicianul:

Inca o data, muzica este cea care mentine echilibrul. Instrumente noi, precum saxofonul, pot fi inventate, noi relatii-cheie sau efecte cromatice pot fi explorate. Atonalitatea si structurile aleatorii pot evolua. Dar stricto sensu nu exista progres in muzica. Webern nu-l surclaseaza pe Monteverdi. Nici nu poate fi vorba de regres atunci cand Stravinski il imita pe Gesualdo. Pentru ca internalizeaza si organizeaza insusi timpul, muzica e in afara lui si, prin urmare, lipsita de eroare sau coruptie. Si spre deosebire de matematica, chiar si cea mai „dificila‘‘ muzica, orice ar insemna acest termen, poate fi la un anumit nivel ascultata de toti. Mai mult, printr-un proces curios, dificultatile, cerintele sale sacaitoare au intrat curand in tendintele dominante. Simfonii, concerte considerate la inceput cacofonii incomprehensibile, isi transmit in prezent farmecul din juke-box. Contrapunctul baroc a devenit acum un fel de tapet tonal in spatiile publice si private. (Interpreteaza la chitara o fraza de Boccherini.) (Dupa cateva minute de tacere.)

Poetul:

Presupun ca nu ne vom convinge unii pe altii. N-ar fi mai productiv daca am lua in considerare acele elemente care ne leaga, pe care le avem in comun?

Poezia, dar si proza buna impart cu muzica criteriile, idealurile ritmului, cadentei, repetitiilor si variatiunilor, culorii tonale familiare muzicii. Poemul cauta echilibrul, interactiunea dintre sens si sunet. Cateodata eufonicul, onomatopeicul prevaleaza; alteori semantica, acele umbre ale prozaicului care bantuie pana si cel mai pur vers liric. In mod ideal, exista cooperare tensionata intre cele doua. Asonanta, consonanta, rima insasi sunt indisociabil muzicale si lingvistice. Versul etaleaza ale sale forte si pianissimo, intervalele si coda. Masura este un concept cardinal, organic pentru amandoua. Intr-un sens mai profund, rostirea poetica, dar si discursul teologic si metafizic tintesc la acele sfere aflate dincolo de rationalitatea cotidiana, dincolo de logica obisnuita si lucrurile utile – o aspiratie pe care in mod corect o atribui muzicii. Amandoi ne straduim sa extindem aria sensibilitatii si perceptiei umane intr-o comuniune a trupului si spiritului.

Muzicianul:

Bine spus. Cand un poem e pus pe muzica serioasa, cand Bob Dylan ii canta vantului, se realizeaza cel mai penetrant act de interpretare, de hermeneutica vitala. Nu exista cititori mai buni de poezie, nici critici de mai mare ajutor decat Schubert si Hugo Wolf atunci cand il pun pe Goethe pe muzica. Ce elucidare mai buna avem pentru lirica franceza decat acele chansons ale lui Poulenc?

(Se intoarce spre matematician.)

Inrudirea noastra cu misterele voastre e chiar mai apropiata. Progresiile armonice, proportiile, simetriile, reversibilitatea precum in canoanele inversate, rezolvarile sau nerezolvabilul precum cel din disonanta ne sunt indispensabile amandurora. Am facut deja aluzie la fuziunea dintre muzica si matematica in cosmologia antica, in astronomia lui Kepler. Si desi nu o putem auzi, vibratia corzilor care, conform magiei contemporane, determina chiar formarea universului nostru trebuie ca emite propria muzica, probabil in C-major! Ca atare faptul ca muzica este matematica in miscare, ca algebra este de asemenea coregrafie e mult mai mult decat o alegorie pentru intuitia milenara.

Matematicianul:

Sugestiile tale ma bucura. Acolo unde nu observ o afinitate reala este in paralela dintre domeniile matematicii si limbajului natural. Ele raman reciproc intraductibile. Aceasta imposibilitate de traducere se adanceste pe masura ce matematica progreseaza. De la Galileo si Descartes mai departe. Analiza matematica si demonstratiile se pot desfasura in tacere perfecta. Un mut, un surdo-mut ar putea fi un topologist de geniu. La niveluri psihice, prelingvistice in intregime in afara posibilitatilor noastre de patrundere, ar putea exista structuri adanci ale secventei, ale combinatiei, ale desfasurarii constranse de reguli, care au facut posibile si din care decurg atat matematicile cat si limbajul. Nu stim, si aceasta vaga presupunere nu se bazeaza pe ceea ce cunoastem acum drept lingvistic sau matematic. Clivajul este unul de esenta.

Poetul:

Chiar daca este asa, ar trebui sarbatorita prodigioasa stea norocoasa care a facut ca „un biet animal gol si in doua labe‘‘ (Regele Lear, trad. Mihnea Gheorghiu ed. Pandora, 2001) precum omul sa dea nastere la trei limbi maiestuoase. Prin care putem vorbi, interpreta si canta, calcula, chiar daca in tacere. Ar trebui sa privim cu mirare orgolioasa fenomenele, creatiile in care aceste trei coduri se conjuga, asa cum fac in arhitectura (cf. lui Paul Valéry). O prea mare parte a comportamentului nostru social, politic si chiar familial ramane sadic, inselator sau primitiv din punct de vedere intelectual. Pofta, setea noastra de masacru pare nesfarsita. Duhoarea banului ne infecteaza vietile. Dar cand cream un sonet shakespearian, cand compunem o Misa in B-minor, cand ne luptam, de-a lungul secolelor, cu conjectura lui Goldbach, sau cu „problema celor trei corpuri‘‘, ne depasim limitele. Atunci, intr-adevar, „minuni mai mari ca omul nu-s‘‘.

(Se prind de maini in hora din marele tablou al lui Matisse.)

                                                                                                                                           Traducere de Laura Sandu

Nota redactiei. Eseul Tritonuri de George Steiner a fost discursul de deschidere a conferintei Identity Please!, organizata de Institutul Nexus la Amsterdam, in 14 iunie. Versiunea in limba olandeza a fost publicata in Nexus 50 (2008). Redactia multumeste autorului si lui Rob Riemen, presedintele Institutului Nexus, pentru permisiunea de a-l publica.

[1] „Si, lucru de mirare, pe cand se rostogoleste in adancul suvoiului,/ Lira se tanguie, cu nu stiu ce jalnic scancet, iar limba jelitoare/ Murmura-n acorduri lipsite de viata, si malurile-i raspund jelind‘‘, Ovidiu, Metamorfoze, (n.trad.).
[2] „Limitele limbajului meu semnifica limitele lumii mele‘‘, Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, traducere de Mircea Dumitru si Mircea Flonta, Humanitas, Bucuresti, 2001, p. 140 (n.trad.).
[3] „I shall be what I shall be‘‘ in original (n.trad.).