Pentru Laura şi cei din generaţia ei

Imnul doxologic ridică treptat acel punct inefabil al atenţiei din negurile inerente oricărui suflet uman. Frica, neliniştea, gândurile grele nu dispar cu vârsta, înveţi numai (mai bine sau mai prost) să te strecori printre ele. Diaconul începe să tămâieze credincioşii, înclinându-se. Îmi place foarte mult acest respect ritualic şi îi răspund de fiecare dată cu o înclinare pe care o consider că ţine de manierele vechilor cavaleri: respectului să-i arăţi un şi mai mare respect. Mă întorc spre uşă şi atunci privirea cuprinde cealaltă jumătate a spaţiului unde există Ea în atât de felurite ipostaze. Sunt extraordinare chipurile feminine la vremea rugăciunii: o forţă a delicateţii şi încrederii, speranţă împletită cu durerea grijilor zilei, dorinţe şi neîmpliniri grele transfigurate într-un unic dor ce radiază spre cele nevăzute. Abia reuşesc să observ liniile delicate ale siluetelor şi diaconul se întoarce din nou la altar. Oare privirea aceasta care gustă frugal chipul celuilalt nu este cea mai autentică privire a noastră? Oare nu este aceasta singura privire acordată cu un centru de calitate al fiinţei? Probabil că exagerez puţin.

Ies din biserică şi mă întorc la munca zilei. Sunt unul dintre acei oameni care au reuşit să-şi transforme interesele reale şi de adâncime în profesie. Mă întorc deci cu linişte şi bucurie spre casă.

A doua zi acelaşi drum spre centrul capitalei. Metroul care vine la intervale neruşinate de zece minute. Puhoiul de oameni. Mulţi numai la prima sau cel mult a doua generaţie în Bucureşti. În spate aud clar o voce tânără, feminină, rostind blazat: „Căcat!“ Ceva se crispează în mine şi am tendinţa involuntară să mă întorc, dar nu o fac. A câta oară aş constata naşterea şi perpetuarea unui nou tip feminin: vulgar, agresiv şi drept condiţie necesară foarte sărac în cele ale duhului. Pentru scurt timp mă imaginez involuntar vorbindu-le despre complexitatea latentă a sufletelor lor, despre minunatele daruri ale femeii cu care s-ar putea destinde atmosfera adesea de carceră cu nebuni a Bucureştiului.
După curs, o studentă îmi spune despre un articol că este mişto. Îi răspund scurt „da, e bine scris“ şi sper din toată inima ca accentul dat celor două cuvinte să fie suficient pentru a le semnala falsul drum al celuilalt feminin, cel deformat până la demonică schimonosire în vorbe, gesturi şi atitudini.

Bărbatul bucureştean viril este un bărbat cu burtă şi bine hrănit. Îl întâlneşti peste tot: se apropie de tine ameninţător cu automobilul, frânând în ultimul moment, atunci când treci ordonat zona pietonală pe verde. Nu are răbdare să stea la coadă, pentru că unui om important i se deschid imediat uşile. Iar bărbatul viril este un om important. La Vodafone s-a introdus sistemul nemţesc, foarte civilizat, de ordonare a celor care aşteaptă printr-un număr pe care îl iei de la un aparat când intri în clădire. Bărbatul viril trage numărul, dar vede un ghişeu fără clienţi. Trece peste noi cei care aşteptam înaintea lui şi se duce ţintă la ghişeu. Se agită, vociferează, este deplin convins că este înşelat pe faţă. A priori. Funcţionara rezistă: trebuie să termine actele ultimului client şi oricum nu urmează la rând conform panoului electronic. Bărbatul viril este un moment blocat de răspunsul funcţionarei, continuă însă să mormăie şi trece prin momente penibile întorcându-se la coadă la locul său. Îmi aduc aminte imediat de o scenă din Germania: unul dintre tinerii care nu agreează prea mult ordinea socială, un rocker sau punk, aşteptând cuminte după linia trasată la 2 m în faţa ghişeului. Nici cea mai mică nerăbdare, contrastând net cu ţinuta lui nonconformistă. Bărbatul viril bucureştean nu a ajuns încă la nivelul de înţelegere socială a rocker-ului occidental. Precis a produs unul sau doi copii şi îi va educa în consecinţă.

Nu doar limbajul şi atitudinea unui tip feminin în Bucureşti sunt vulgare, ci capitala în genere geme sub înjurături, drăcuituri, claxoane asurzitoare, scuipaţi, hârtii aruncate lângă coşul de gunoi. Bucureştiul are o cultură predominant ţigănească. Ea se îmbină paradoxal cu încercări de a da alt chip acestei mari mahalale (noul pasaj de la Universitate) şi convieţuieşte cu o cultură a sfinţeniei, cultură care în lumea occidentală s-a subţiat treptat de două secole. Nu am văzut un singur oraş occidental în care semnul Sf. Cruci să fie vizibil la nivelul gesticii străzii. Un creştinism fără post, asceză şi privegheri, ba chiar fără demoni şi rugăciune. Un creştinism foarte subţire.

Scriu aceste rânduri poate în primul rând pentru tinerii de la liceu şi din facultate. Şi acestor tineri vreau să le pun trei întrebări scurte la care pot medita dincolo de educaţia lor din societate şi din familie. Cum vor să arate şi să arătăm cu toţii peste zece ani:
Vulgari şi agresivi sau instanţiind tipuri feminine şi masculine elevate, nobile?

Hoţi şi cu o mentalitate de fraudă sau înţelegând că fiecare gest cinstit, oricât de mic poate părea la nivelul cotidian, adunat zi de zi cu gesturile de aceeaşi natură ale celorlalţi, va conduce la eliminarea acestei stricate mentalităţi social-politice româneşti?

Proşti sau deştepţi?

Ştiu, este foarte greu şi pentru mine să te controlezi zi de zi, să fii de fiecare dată politicos când ceilalţi nu sunt. Este foarte greu pentru alţii să renunţe la jocul pe calculator, la incursiuni dubioase sau pur şi simplu la pierderea timpului în spaţiul virtual. Dar de unde iluzia şi acest stupid răsfăţ că viaţa este un lucru comod? Oare nu este mai tonică, mai trepidantă, o viaţă în care te lupţi cu tine până la sânge? Oare nu cumva tocmai prin trecerea permanentă de propriile limite ajungi la un izvor de adânc de energie proaspătă în tine? Iar dacă stăm să privim situaţia onest, martirajul astăzi nici nu este atât de radical.

Pierderea credinţei şi a unei practici religioase reprezintă un simptom al degradării generaţiei tinere care dă culoare acestei ţări. Să nu uităm, credinţa nu poate fi egalată numai cu pariul lui Pascal, cu un simplu salt în necunoscut. Credinţa este o modalitate complexă de cunoaştere complementară cunoaşterii raţionale. Fără ea, este ca şi cum ţi-ai propune să mergi cu un picior şi să mănânci cu o mână.

Dacă aş avea putere, aş mări numărul studenţilor de la facultăţile teologice, instituind în acelaşi timp nu un examen de admitere, ci o probă iniţiatică dură, un fel de probă a focului care să ateste cert adevărata chemare a viitorilor preoţi. De unde să vină îndrumarea celor tineri dacă „sarea pământului“ miroase din start îndoielnic?

Două spaţii configurează Bucureştiul: cel haotic al străzii, al lumii economice şi mondene, al politicii, iar pe de altă parte spaţiul sacru. Uneori ele interferează, de cele mai multe ori se opun. Iar aceste spaţii sunt create de intenţionalităţile diferite ale fiinţei umane care tocmai prin tipuri distincte de raportare la ceilalţi şi la tot ce ne înconjoară generează două specii umane.

Când intri într-o biserică la vremea slujbei un alt univers te întâmpină şi te marchează, chiar dacă nu ţi-ai găsit credinţa. În cadrul unei astfel de slujbe nu numai simţurile sunt modificate de atmosfera din biserică, dar mai ales adâncul uman este atins, şi acest lucru îl veţi observa prin furtunile care se pot declanşa interior, dacă experienţele care s-au sedimentat în dumneavoastră sunt excesiv de profane. Participând la vecernia de sâmbătă seara, spre exemplu, simţul vizual este reorientat radical faţă de lumea profană: lumina naturală este diminuată, iar aceasta obligă atenţia să devină mai vie; lumânările deschid o dimensiune de mister a spaţiului, care corespunde dimensiunii de taină reală a fenomenului religios. Icoanele ne stau înainte ca alte chipuri, de o cu totul altă expresie şi stare interioară decât lumea agresivă, depresivă şi obosită de afară. Ele ne trec o altă stare fundamentală a sufletului, de linişte, interiorizare, smerenie şi fericită întristare. Simţul olfactiv lasă în urmă mirosurile tari, profane, şi este întâmpinat prin tămâiere de un parfum diafan. Auzul este prins în suişul imnografiei bizantine, care nu poate fi perceput decât drept o cântare îngerească, divină. În locul privirilor agresive, a vorbelor grele din metrou şi de pe stradă, suntem binecuvântaţi. Înclinările reciproce ale celor care slujesc şi ale credincioşilor nu fac decât să arate respectul reciproc care trebuie cultivat permanent între noi, cei care locuim acelaşi spaţiu social.

Oare în ce măsură se poate transfigura cotidianul în experienţă liturgică?

Voi, cei care sunteţi acum în vremea liceului sau a studiilor universitare, voi aveţi de dat un răspuns istoriei, propriei conştiinţe şi în faţa lui Dumnezeu.