Răspunsul oferit de teologul american David Bentley Hart recentului val de contestări la adresa creştinismului este atipic. Autorul aparţine unei comunităţi religioase minoritare – Biserica Ortodoxă din America –, dar nu simte nicăieri nevoia autovictimizării. Deşi îi repugnă vulgaritatea propagandistică a ateismului chic, Hart nu demască o cabală perfidă împotriva pravoslavnicilor, nici nu caută proba existenţei unei conspiraţii mondiale. În locul acestei strategii false sub raport istoric, perdante sub aspect retoric şi epuizante din punct de vedere psihologic, Hart propune un tip de apologetică arareori practicată în spaţiul răsăritean: demersul de tip hermeneutic, chemat mai întâi să rezume opiniile adverse, să le contextualizeze apoi istoric şi biografic, pentru a le evalua apoi din perspectiva consistenţei lor logice. Autorul nu se limitează la neutralizarea judecăţilor contrare credinţei biblice, ci sugerează un alt orizont intelectual şi afectiv de inteligibilitate pentru adevărul creştinismului. Astfel, asistăm la confruntarea nu dintre două apriorisme surde, ci mai ales la dialogul spumos ori vehement între două tipuri de sensibilitate. Nu doar contra-silogismul contează, nici coerenţa internă a unui sistem propoziţional, ci evocarea persuasivă a unor fapte, judecăţi, principii şi valori care vizează atât consimţământul raţiunii discursive, cât şi intuiţia morală şi receptivitatea mistică a unui organ de cunoaştere ignorat de moderni: inima.

Astfel, cartea lui David Bentley Hart are patru părţi: o introducere, în care autorul expune atât „evanghelia necredinţei“ promovată de autori recenţi precum Sam Harris, Daniel Denett, Christopher Hitchens et eiusdem farinae, cât şi presupoziţiile teoretice ale celor mai mulţi dintre adepţii acestui nou curent cultural. În esenţă, Hart ridiculizează pretinsul progresism moral de la înălţimea căruia campionii noului ateism vorbesc lumii. Iluzia că, spre deosebire de oamenii altor epoci, modernii recenţi beneficiază de un statut superior anticilor sub raport etic şi epistemologic este imediat risipită. Oricât ar fi fost de valoroasă sub raport filozofic şi artistic, reflecţia umanistă a întregului secolul XX, ne reaminteşte D.B. Hart, n-a putut împiedica marile hecatombe produse de utopiile politice totalitare. Ororile umane produse de Gulag, Holocaust ori alte forme de genocid (Armenia, Ruanda, Serbia etc.) cântăresc atât de mult pentru conştiinţa istorică a umanităţii, încât sugestia unei superiorităţi morale intrinseci a epocii moderne în raport cu Evul Mediu merită reevaluată. Epoca libertăţilor politice – perfect oportune şi necesare – a coincis adesea cu amnezii profunde: „uitarea fiinţei“ (Heidegger), dar şi pierderea conştiinţei failibilităţii (Paul Ricoeur).

Abandonarea voluntară a tradiţiilor culturale cu rădăcini pre-moderne, în contextul Revoluţiei franceze sau al Revoluţiei bolşevice, bunăoară, atestă una din superstiţiile veacului nostru: exaltarea voinţei individuale în detrimentul oricărui semnal pre-critic şi ante-predicativ al conştiinţei. Hart arată apoi că acest atomism individualist este incapabil să întemeieze ontologic valorile cardinale ale unui subiect responsabil. Tratate drept orizont al libertăţii noastre individuale, „infinitele posibilităţi“ de alegere, celebrate de modernitatea noastră târzie, pot camufla sau ascunde uneori vidul nostru interior, lipsa de criterii şi un discernământ precar. Percepţia negativă a grecilor antici asupra infinitului (înţeles ca indeterminare) a dispărut astăzi, când bricolajul perpetuu, combinatorica sincretică şi terapeutica sui generis au luat locul canonului şi exigenţelor tradiţiei. Or, ne atrage atenţia David Bentley Hart, nimeni dintre noi nu poate alege într-un spaţiu al perfectei vacuităţi. Critica feroce a prejudecăţilor „pre-moderne“ şi postulatul egalităţii tuturor ofertelor morale sau metafizice trădează, în fapt, un indiferentism de extracţie nihilistă. „Credem, aşa-zicând, că nu există nici un criteriu substanţial prin care să putem judeca opţiunile noastre – un criteriu aflat deasupra ideii de liberă alegere (free choice), şi deci tindem să considerăm orice judecată din afară – divină sau umană – drept o încălcare a libertăţii noastre“ (Atheist Delusions, p. 21).

Ajuns în acest punct, David Bentley Hart demonstrează că este mai degrabă un conservator decât un libertarian: este conştient, astfel, de eficacitatea conştiinţei istorice şi, mai mult, de rolul paideic al memoriei culturale (care, prin definiţie, păstrează reflexe, nostalgii sau amintiri). O atare observaţie nu contestă rolul benefic al pluralismului şi al respectului pentru diferenţă – standarde minime de coabitare în absenţa cărora creştinismul antic ar fi dispărut cu desăvârşire. Hart doar atrage atenţia asupra paradoxului logic ascuns în definiţia discernământului: nu eşti liber doar atunci când alegi, ci doar când alegi bine. Relaţia de prealabilă participare a subiectului în realitatea ontologică (iar nu doar nominală) a binelui este ceea ce garantează corectitudinea alegerilor sale secundare. Acest obiectivism platonic, apărat cu patos de Hart, este antiteza perspectivismului nietzscheean, în care haosul şi aleatoriul (in)deciziilor noastre morale îşi găsesc corespondentul.

Partea a doua a cărţii este intitulată „Mitologia vârstei seculare: rescrierea modernă a trecutului creştin“ şi oferă şapte clarificări punctuale privind câteva dintre cele mai răstălmăcite puncte din istoria creştinismului: relaţia dintre credinţă şi raţiune (în care opţiunile anticilor reprezentativi au mers dincolo de fideismul fanatic sau raţionalismul arid al multor contemporani); raportul dintre revelaţia biblică şi virtuţile inteligenţei; atitudinea creştinilor faţă de moştenirea culturală a antichităţii clasice şi a elenismului; contribuţia teologiei medievale la ştiinţa modernă; problema intoleranţei şi a persecuţiilor instituţionalizate de Biserică în Evul Mediu; chestiunea războaielor confesionale şi, în sfârşit, aportul de lumină (sau întuneric) adus în plan social de prezenţa sau absenţa creştinismului în ultimele două veacuri.

Partea a treia a cărţii se intitulează „Revoluţia: inventarea creştină a umanului“ şi discută modul în care apariţia creştinismului în bazinul Mediteranei a schimbat radical sensibilitatea europenilor: de la atitudinea plină de compasiune faţă de cei săraci, femeile neocrotite, copiii abandonaţi şi nevoiaşi până la stoparea jocurilor sângeroase din Colosseum şi alte arene romane. „La începuturi, creştinii erau – sau cel puţin doreau să fie – un popor aparte: un alt neam în sânul fiecărui neam (cum îi plăcea să spună lui Origen), o nouă umanitate care (în opinia lui Iustin Martirul) a învăţat să nu-i mai dispreţuiască pe cei de altă rasă, ci să trăiască împreună cu aceştia ca fraţi şi surori. Biserica – guvernată de propriile sale legi şi nerecunoscînd alte fidelităţi exterioare – a sperat să devină o naţiune universală – mai mult decât oricare imperiu al zeilor sau al oamenilor, fiind supusă doar lui Hristos. Nici un alt crez nu putea fi mai subversiv pentru înţelepciunea lumii vechi şi nici o altă mişcare nu putea fi mai demnă de ura celor pentru care acea înţelepciune era adevărul veacului“ (Atheist Delusions, p. 116). Creştinismul, este adevărat, a aruncat o umbră melancolică peste exuberanţa dionisiacă a grecilor, zădărnicind totodată credinţa romanilor în eficacitatea soteriologică a puterii militare: în locul cultului imperial, creştinii au propus închinarea în faţa Pruncului născut în ieslea din Betleem; în locul freneziei afrodisiace şi al atracţiei pentru beţia erotic-carnală, creştinii au ales să contemple taina smerită a Fecioarei Maria; vitalismul sanguinar al cultului mitraic a primit replica sobrei iniţieri în liturghia euharistică etc. Creştinismul, pe scurt, a demascat nuditatea oricărei forme de „auto-îndumnezeire“, propunând o altă cale către cer: deşertarea de sine, sub specie crucis, în aşteptarea plină de bucurie a învierii şi a comuniunii cu Dumnezeu.

Hart identifică aici un mesaj cu adevărat eliberator – o nouă gramatică a existenţei, a cărei profunzime merită desluşită de fiecare generaţie. Prin figura lui Hristos, Biserica a restructurat iconic noţiunea păgână de dignitas – oferind, cu alte cuvinte, un chip celor fără de chip. Chiar şi faţă de sclavie, arată cu perspicacitate teologul american, creştinii din antichitate au exprimat rezerve: într-o faimoasă omilie, Sf. Grigorie de Nyssa a delegitimat caracterul „natural“ al acestei instituţii deosebit de importante pentru economia imperiului. Numai această curajoasă viziune antropologică, socială şi teologică poate explica rapida convertire a unei minorităţi din Imperiul roman – chiar şi sub persecuţii – la Evanghelia apostolilor: de la câteva mii de persoane în timpul misiunilor pauline s-a ajuns la începutul secolului IV la peste şase milioane de credincioşi (date care preced convertirea lui Constantin cel Mare).

În sfârşit, ultima parte a cărţii lui David Bentley Hart discută „victimele secularismului“ agresiv şi resurgenţa paradoxală a credinţelor antichităţii – deşi într-o altă sintaxă, de tip new age. Creştinismul este departe de a mai putea aspira astăzi la statutul de religie dominantă (sau dominatoare) pe care l-a avut cândva. Ca atare, soluţia propusă este reaproprierea virtuţilor Bisericii din primele veacuri, când drumul către pustia egipteană şi respiraţia calmă în biblioteca alexandrină erau gândite într-o complementaritate antinomică, dar necesară.